It doesn’t require many words to speak the truth

Monarhistul de opţiune teoretică şi candidatul care a defilat sub lozinca bunului simţ a anunţat că este exclusă orice colaborare cu Traian Băsescu. Apoi, deranjat probabil de anumite reacţii critice la adresa deciziei sale, cel care, conform propriilor declaraţii, nu a intrat în turul doi din cauza mogulilor Vântu şi Voiculescu, ne spune cu seninătate că el nu şi-a îndemnat alegătorii să voteze cu Mircea Geoană. O logică elementară ne spune următorul lucru: dacă dintre X şi Y anunţi că este exclus orice sprijin pentru X, rezultă destul de clar că ori nu sprijini pe nimeni, ori îl sprijini pe Y. Când apari la tembelizor şi spui că poţi colabora cu Geoană pe “programul Johannis” iar apoi spui că nu ai îndemnat pe nimeni să-l voteze pe Geoană, cred că ai o problemă cu logica. Şi cu bunul simţ, aş mai adăuga eu…

Dl. Crin Antonescu îmi demonstrează încă o dată că în PNL a supravieţuit “spiritul” lui Gheorghe Tătărăscu, tovarăşul de drum al comuniştilor şi nu cel al lui Gheorghe Brătianu, mort în închisoarea de la Sighet. Vi-l mai amintiţi pe Radu Câmpeanu? Ca şi actualul preşedinte al PNL, s-a înţeles foarte bine cu Ion Iliescu şi a pus la dispoziţia acestuia PNL-ul, la începutul anilor ‘90.

Aş putea fi întrebat ce cred ca ar fi trebuit să facă Antonescu. Răspunsul meu: să nu susţină pe nimeni. Să spună ceva de genul: alegătorii mei sunt liberi să voteze aşa cum le dictează conştiinţa. Pot înţelege că Antonescu îl urăşte visceral pe Traian Băsescu şi că nu vrea să-l susţină. Dar nu pot înţelege cum poate să colaboreze cu Iliescu, Năstase, Vanghelie, Hrebenciuc, Dragnea etc. Deşi îl dispreţuiesc profund pe Ludovic Orban, nu pot să nu remarc atitudinea acestuia cu ocazia alegerilor pentru Primăria Bucureştilor. După primul tur, Orban, care nu a ajuns în turul doi, deşi era îndemnat de Dan Radu Ruşanu să-şi declare sprijinul pentru Oprescu, a refuzat şi a cerut alegătorilor săi să voteze aşa cum consideră ei de cuviinţă, fără a indica vreun preferat al său.

Ion Iliescu, tartorul comunist care a nenorocit România, îşi freacă mulţumit mâinile: cu liberalii a avut întotdeauna un “dialog constructiv”. Ţara are nevoie de linişte, de consens, poporul nu mai trebuie tulburat cu tot felul de idei care devin întrebări de referendum.

Conducerea PNL a decis în unanimitate susţinerea lui Mircea Geoană în turul doi al alegerilor prezidenţiale. “Istoricul” Zoe Petre îl compară pe Băsescu cu Stalin. Îi transmit că toate diplomele sale nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă face asemenea comparaţii. “Pe surse” aflăm că liberalii le-ar fi cerut partenerilor de ticăloşie ca Vanghelie şi Hrebenciuc să nu mai fie scoşi în faţă. Oameni demni şi care vor să pozeze în fecioare, liberalii cer ca gunoiul să fie băgat sub preş.

Se mai poate face ceva? Eu cred că da: să mergem la vot în 6 decembrie şi să votăm cu Traian Băsescu. Eu sper să avem înţelepciunea necesară evitării celui de-al patrulea mandat Iliescu, prin intermediarul Mircea Geoană.

Dan Popa încearcă să aducă bucurie unor copii mai puţin norocoşi. Detaliile iniţiativei sale le găsiţi aici: http://hymerion.wordpress.com/2009/11/19/initiativa-pentru-copiii-amarati-cine-se-alatura.

Popularizez şi eu această iniţiativă, poate mai găsim persoane care să dea o mână de ajutor. Vă ţin la curent cu noutăţile.

Modul mizerabil în care unii înţeleg să comenteze articole, interviuri, postări pe bloguri este deja un loc comun. Sub masca unui pseudonim, diverse persoane răstoarnă găleata cu lături de câte ori au ocazia, împroşcând cu rahat în stânga şi în dreapta. De cele mai multe ori, aceşti indivizi nu aduc contraargumente la cele expuse în articol/interviu/postare pe blog. Nu, ei au a se răfui cu persoana care îşi expune opiniile. Nu ne pasă ce a spus respectivul, important e să-l înjurăm şi să aruncăm cu noroi.

Astăzi, în ziarul “Bursa”, dl. Cătălin Avramescu scrie  editorialul intitulat “Modelul danez”. Dl. Avramescu prezintă câteva chestiuni legate de modelul politic danez. O spun din capul locului: îmi place cum scrie dl. Avramescu, îl admir pentru cunoştinţele sale, cred că face foarte bine că aduce în discuţie subiecte care par că nu au de-a face cu viaţa de zi cu zi. Cu toate acestea, admit că pot fi persoane care nu sunt de acord cu ideile sale. Nu am nici o problemă cu aceste persoane. E chiar plăcut să asişti la o dezbatere de idei.

În toate articolele sale, dl. Avramescu nu face afirmaţii gratuite sau după ureche. Aduce argumente istorice, de istoria statului şi dreptului, politologice, filosofice, citează din persoane cu autoritate în domeniile pe care le abordează, cu alte cuvinte vorbeşte documentat şi în cunoştinţă de cauză.

Dar să revin la editorialul de astăzi. Cum spuneam, dl.Avramescu prezintă câteva chestiuni legate de modelul politic danez. Editorialul este, ca toate celelalte, construit pe argumente. Inevitabil, apar şi comentariile. M-aş fi aşteptat ca aceste comentarii să fie la obiect, să aducă contraargumente, să pună în discuţie interpretările autorului. Adică să avem o dezbatere de idei. Ţi-ai găsit! Băieţii cu găleata de rahat şi-au făcut apariţia şi au început să arunce în direcţia autorului. De unde contraargumente? Ei au o problema cu dl. Avramescu, cu calitatea sa de consilier prezidenţial, cu susţinerea pentru Traian Băsescu. Dintre toţi aruncătorii cu rahat se distinge unul care semnează “Natafletz”. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar omul nu pare întreg la minte. Apare la fiecare articol al dlui Avramescu şi începe să îşi verse ura împotriva lui Traian Băsescu şi a celor care îl susţin.  În viziunea sa, toate articolele dlui Avramescu sunt scrise pentru a-i face pe plac lui Traian Băsescu şi a-i da apă la moară acestuia. Omul nu are argumente, el are duşmani pe care vrea să-i pună la colţ. Evident, totul este “împănat” cu jigniri şi afirmaţii calomnioase.

Cum spuneam şi în titlu: nu am argumente… dar pot să înjur!

Acum o săptamână, scriam sub forma unui cometariu la postarea “A trecut un an…”, că am probleme cu blogul şi nu mai pot posta nimic. Totul era varză, nu mai ştiam ce să fac. Am discutat cu persoane care se pricep şi nu m-au putut ajuta cu nimic. În disperare de cauză, mi-am făcut alt blog şi am anunţat că nu voi mai scrie pe acesta.

Dimineaţă însă, surpriză! Totul a reintrat în normal pe acest blog, pot posta, pot aproba comentarii, într-un cuvânt, îl pot gestiona din nou. Sunt tare bucuros că şi-a revenit!

Îmi cer scuze faţă de toţi cei cărora le-am comunicat că nu mai scriu pe acest blog şi le-am comunicat adresa noului blog. Mă văd nevoit să renunţ la manjusrisblog.wordpress.com şi să revin la acest blog.

A trecut un an de când am început să scriu pe acest blog. Am scris despre lucrurile pe care le cred importante şi care, în opinia mea, au impact asupra tuturor.
Fără a cădea în patetisme de genul “mulţumesc celor care m-au sprijinit, mamei, bunicii şi papagalului Koko”, vă muţumesc tuturor celor care mă citiţi, postaţi comentarii şi m-aţi adăugat în lista voastră de bloguri. Fără voi, tot ce scriu eu aici nu ar avea niciun sens.

După căderea Guvernului, dl. Traian Băsescu a susţinut o conferinţă de presă. Voi face câteva comentarii cu privire la unele afirmaţii ale preşedintelui.

1. “Modul în care guvernul a căzut este democratic.” – Guvernul nu avea majoritate parlamentară şi, prin procedeul constituţional al moţiunii de cenzură, a fost demis.
2. “Întorcându-mă în timp, îmi amintesc de cum a căzut Guvernul Roman şi Guvernul Radu Vasile – pentru cei care vorbesc de democraţie.” – Această afirmaţie se leagă de precedenta. Marii apărători ai democraţiei, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu, au la activ câte o dărâmare de Guvern prin procedee care nu au avut nicio treabă cu Constituţia sau democraţia. Unul s-a folosit de mineri iar altul a călcat în picioare Constituţia. Evident, tiranul e Băsescu, iar ei ne ţin lecţii despre democraţie la televizor. Sper să-i invite Ciutacu şi Gâdea în seara asta la emisiunile lor, ca să ne explice din nou cum stă treaba cu democraţia.
3. “Aş dori să îi mulţumesc lui Emil Boc pentru curajul cu care a împins reformele înainte. Boc a fost un premier responsabil şi a avut curajul să işi asume reforme căreia Romania îi era de mult tributară: legea salarizării, codurile din Justitie, legea educaţiei, legea pensiilor. Aş menţiona şi legislaţia în pregătire pe care Guvernul Boc o avea în zona priorităţilor: cele două Coduri de procedura ca obiectiv major în vederea raportului pe justiţie din luna ianuarie.” – Am criticat unele iniţiative ale guvernului condus de dl. Boc. Dar nu pot să-i neg meritele atunci când ele există. Dincolo de scăpările, jumătăţile de măsură, necorelările şi restul lipsurilor ce pot fi imputate legislaţiei promovate de guvern, un lucru este cert: acest guvern a încercat să mişte lucrurile în câteva domenii importante pentru România: modernizarea Codurilor, salarizarea bugetarilor, educaţie, pensii. Regretul meu este că reformele nu au fost radicale şi că nu au putut fi duse până la capăt. Păcat că nu s-a reuşit desfiinţarea pensiilor speciale.
La momentul formării majorităţii parlamentare PDL-PSD, m-am arătat dezamăgit şi am afirmat că e o mare greşeală. Această greşeală s-a decontat acum, la votul moţiunii de cenzură. Dacă ar fi să găsesc vreun merit acestei majorităţi, aş spune că e vorba despre transparenţă. Lucrurile au fost făcute la vedere, pe baza unui protocol. Dl. Băsescu a spus, la momentul semnării protocolului, că majoritatea este una solidă şi transparentă. Această afirmaţie a preşedintelui a fost mai mereu citată trunchiat: se vorbea de majoritate solidă, uitându-se cel de-al doilea termen, respectiv transparenţa. Încă o dovadă că Băsescu se bazează pe majorităţi pentru a călca în picioare minoritatea. Semn clar de mentalitate dictatorială, domnu’ Gâdea! Cît de ridicol poate fi dl. Tăriceanu când afirmă că guvernul condus de dl. Boc trebuie să plece pentru că nu mai are majoritate în Parlament! Oare ce e mai corect: să ai un parteneriat politic la vedere sau să negociezi în culise toate porcăriile iar în faţa poporului să pozezi în fecioară? Oare negocierile Hrebenciuc – Olteanu ţin de practica democratică iar protocolul PSD-PDL e o lovitură pentru democraţie şi o dovadă de mentalitate totalitară? Evident, acestea sunt întrebări retorice, nu mă aştept să răspundă cineva. Despre dl. Geoană nu mai spun nimic… până mai ieri PSD-ul era în Guvern, azi constată că PDL-ul e diavolul în persoană. Câtă dreptate avea Ion Iliescu când l-a catalogat într-un anume fel pe acest individ!
Domnu’ Gâdea, pentru toate acestea este de vină Traian Băsescu! Am file-ul audio care demonstrează implicarea lui Traian Băsescu. Domnu’ Stan, vă rugăm să daţi drumul file-ului, sa audă poporul ce pune la cale tiranul…

Ieri am intrat pe blogul “România obiectivă” (romaniadeieri.blogspot.com). Mi-a atras atenţia articolul intitulat “Leapşa pe votate” (romaniadeieri.blogspot.com/2009/10/leapsa-pe-votate.html). In esenţă, plecând de la solicitarea a două persoane, autorul (Dan Şelaru) expune unele dintre motivele pentru care i-ar vota pe Băsescu, Geoană, Antonescu sau Oprescu. Finalul şi comentariile acestui articol au fost cele care mi-au atras atenţia şi m-au determinat să scriu aceaste rânduri.
Finalul articolului se referă la atitudinea antidemocratică a lui Traian Băsescu, a unora dintre susţinătorii săi şi a PDL. Ultima frază a articolului sună aşa: “Pentru că viitorul este democraţia sau dictatura iar eu vreau să trăiesc în democraţie”.
Primul comentariu este al unei persoane anonime care, printre altele, îi cere lui Dan Şelaru să-i dea exemple de prostii antidemocratice spuse de Cătălin Avramescu. Dan Şelaru răspunde cu un link care duce la un editorial din ziarul “Bursa” scris de Avramescu. Editorialul se intitulează “Democraţie fără partide” (www.bursa.ro/on-line/s=editorial&articol=18850.html). Printre altele, editorialul prezenta situaţia aparte a statului Nebraska. Acest stat se remarcă printr-un legislativ non-partinic, unicameral (în restul statelor ce compun federaţia americană legislativul e bicameral), prin implicarea serioasă a populaţiei, prin intermediul referendumului, în viaţa instituţiilor statului (exemplele oferite erau legate de referendumurile organizate pentru stabilirea modului de repartizare a profitului loteriei publice, respectiv pentru autorizarea unor maşini pentru jocuri video. Mai mult, chiar unicameralismul a fost introdus prin referendum.).
O altă persoană care postează un comentariu (Codruta) spune: “Însăşi ideea cu “unicameralul” cloceşte în ea germeni de “dictatură”, chiar daca ea nu este declarată aşa “pe fatza”…” Deceneu, răspunzând unei întrebări referitoare la dreptul poporului de a decide prin referendum, adresată de alt forumist, afirmă: “Are dreptul după ce se poartă o dezbaterte publică de către specialişti, pentru ca electoratul să poată să-şi facă o opinie corectă.”
Pornind de la aceste discuţii, în care am intervenit şi eu, de la cele prezentate de mass-media, am constatat un lucru: ni se sugerează ideea (de către politicieni, analişti, ziarişti, blog-eri) că ar cam trebui să o lăsăm mai moale cu consultarea prin referendum a poporului, pe diverse teme, inclusiv cea legată de Parlamentul unicameral. De ce? Din diverse motive: nu e momentul, poporul e format din imbecili care habar n-au cu ce se mănâncă unicameralismul, să-i lăsăm pe specialişti să se pronunţe şi eventual să “îndrume” poporul într-un anume sens, unicameralism = dictatură etc.
Precizez că tema unicameralismului e doar un pretext pentru o discuţie mai largă. Personal, sunt un adept al unicameralismului. Nu voi discuta dacă e bine ca referendumul să fie organizat în aceeaşi zi cu alegerile prezidenţiale, dacă Băsescu a făcut acest gest pentru a atrage capital politic şi voturi etc. Mă voi referi la problema, mai generală, a consultării poporului prin referendum.
Întrebarea pe care le-o adresez celor care, dintr-un motiv sau altul, au rezerve în privinţa consultării poporului prin referendum, este: ce înseamnă democraţie? Răspunsul: democraţie înseamnă puterea poporului. Adică, în esenţă, poporul conduce. În ziua de azi, poporul nu mai poate conduce în mod direct. Nu mai suntem la începuturile Romei când cetăţenii se adunau în piaţa publică şi decideau cu privire la problemele cetăţii. Astăzi, poporul a delegat reprezentanţilor săi autoritatea de a conduce. Am spus a delegat, adică i-a împuternicit să conducă, în anumite condiţii. Acest lucru nu înseamnă că poporul a devenit un soi de entitate adormită, care vegetează, incapabilă să mai decidă ceva, care îşi recapată puterea de a decide în cele 30 de secunde cât durează procedura de vot, într-o duminică din an, pentru ca apoi să cadă din nou în letargie. Dimpotrivă. Într-o democraţie, pe care o apără declarativ analiştii, invitaţii dlui Gâdea şi diverşi parlamentari care se remarcă mai mult prin absenţele de la şedinţele Legislativului, poporul are puterea suverană. Această putere este transferată limitat, condiţionat şi temporar celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească (am să revin asupra acestei probleme – cui aparţine puterea de a judeca?). Poporul nu îşi pierde puterea suverană prin acest transfer şi poate retrage oricând delegarea de putere acordată.
În democraţie, întreaga structură a statului emană de la popor, care are dreptul să decidă asupra oricărei chestiuni care priveşte statul. Nimeni nu poate împiedica poporul ca mâine să decidă, de exemplu, transformarea României într-o monarhie. Nimeni nu poate împiedica poporul să decidă ca, de mâine, infractorii să fie judecaţi de juraţi, şi nu de persoane de tipul doamnelor Costiniu, Pivniceru şi Bărbulescu.
Atitudinea celor care se opun, într-o formă sau alta, consultării poporului nu are nimic de-a face cu democraţia. Sunt de acord că e necesară o dezbatere temeinică a acestor probleme. Dar dezbaterea nu poate avea ca rezultat blocarea organizării unui referendum pe motiv că poporul e prost aşa că vor decide specialiştii.
Un ziarist aducea ca argument împotriva referendumului faptul că poporul nu ştie mare lucru despre unicameralism şi bicameralism, despre virtuţile şi deficienţele celor două sisteme. Aşa e, majoritatea nu ştie aceste lucruri. Majoritatea nu e formată din doctori în teoria statului şi dreptului. Poporul român, ca de altfel şi alte popoare, e format din: cocalari şi oameni decenţi, manelişti şi persoane care ascultă Bach, analfabeţi şi doctori în lingvistică, oameni care îşi suflă nasul în degete şi oameni care folosesc batista, hoţi şi oameni cinstiţi, privitori la OTV şi fani ai canalelor de tip Discovery, abonaţi la Idei în dialog şi România literară şi cititori avizi de Libertatea şi Cancan, cititori de Platon şi cititori de Sandra Brown, persoane care ştiu ce înseamnă sinteticul a priori şi persoane care îţi pot povesti cu lux de amănunte ultimele aventuri ale elevei porno. Dar asta nu înseamnă că poporul nu trebuie consultat. Dacă am aplica “raţionamentul” respectivului ziarist, nu ar mai trebui să ţinem nici un fel de alegeri în România. Ar trebui ca specialiştii să decidă pentru noi, să ne spună ce avem de făcut şi ce trebuie să credem. Doar că într-o atare ipoteză nu mai putem discuta despre democraţie.
În concluzie, într-o democraţie, consultarea poporului nu este numai necesară ci este obligatorie şi nimic nu ar trebui să o împiedice. Mai mult, în cazul în care apar diferenţe între opinia poporului şi cea a reprezentanţilor săi, acei reprezentanţi trebuie să plece.
P.S. Mi-am propus să-i avertizez pe cetăţenii statului Nebraska în legătură cu faptul că, în conformitate cu opinia unor “specialişti” români, trăiesc într-o dictatură. Cetăţenii statului Nebraska nu conştientizează acest lucru dar le voi atrage eu atenţia. Deja caut pe net un ziar de largă circulaţie în acest stat. Mă gândesc să le trimit o scrisoare deschisă pe care să o intitulez: “Despre dictatură în Nebraska”.

Dna Herta Muller, scriitoare germană de origine română, a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură. Felicitări!

Ieri a murit generalul de securitate Nicolae Pleşiţă. În opinia mea, în cazul acestui om, zicala “despre morţi numai de bine” nu are aplicabilitate. Implicat în asasinate îndreptate împotriva dizidenţilor şi realizatorilor de la Radio Europa Liberă, în reprimarea mişcărilor din Valea Jiului, persoană de legătură a teroristului Carlos-Şacalul, Nicolae Pleşiţă nu a avut nicio remuşcare pentru toate porcăriile făcute. Dimpotrivă, a susţinut că şi-a făcut numai datoria şi i-a sfidat mereu pe cei care i-au cerut socoteală.
Ceea ce m-a şocat pe mine este locul în care a murit Pleşiţă: un sanatoriu al SRI, în care a fost internat în urmă cu 3 luni. Cum este posibil aşa ceva? Cum este posibil ca un securist sinistru să fie îngrijit într-un sanatoriu SRI? Bănuiesc că a beneficiat de toate condiţiile, nu ca fraierii care mor cu zile în spitalele româneşti. Să înţeleg de aici că SRI-ul a cauţionat activitatea anterioară a acestui individ?
Această situaţie ar fi trebuit să genereze un imens scandal. Asta într-o ţară normală. În România, anormalitatea a intrat în firea lucrurilor.

Am primit o leapşă de la FFD şi mă grăbesc să răspund :

1. Dacă ai putea să intri și să trăiești într-o carte, care ar fi aceasta? Motivează alegerea făcută! (Dar într-un film? Dar într-un cântec?)

Copil fiind, mi-ar fi plăcut să trăiesc în oricare dintre poveştile japoneze, chinezeşti, vietnameze, siberiene, în general asiatice şi nord-americane (ale amerindienilor) din “Poveşti nemuritoare”. Vă amintiţi colecţia de “Poveşti nemuritoare”? Erau nişte cărţulii ce conţineau, grupate pe ţări de origine, poveşti din folclorul diverselor popoare. De ce mi-ar fi plăcut să trăiesc în aceste poveşti? Pentru că atmosfera era una exotică, de basm autentic, de tărâm miraculos în care, în orice moment, puteai să întâlneşti un dragon, un tigru înţelept care să îţi povestească ceva din viaţa lui Buddha, un bătrân umil care, în final, se dovedeşte a fi împăratul Chinei, un coiot care îţi descrie facerea lumii, o maimuţă care să te îmbie cu banane. Mi-ar mai fi plăcut să trăiesc în povestirile despre taiga, ale vânătorilor şi pescarilor din fosta URSS. Cărţile apăreau la editura Ion Creangă, dar erau preluate de la edituri din URSS. Spre deosebire de alte cărţi care apăreau în anii ‘80, acestea erau scoase pe hârtie de bună calitate, lucioasă, cu coperţi cartonate. Nu prea aveau treabă cu ideologia şi conţineau tot felul de scene din viaţa vânătorilor şi pescarilor ce trăiau în taiga, în Siberia şi Extremul Orient. În imaginaţia mea de copil, singura ocupaţie a acelor oameni era să urmărească cât e ziua de lungă comportamentul animalelor. Cum să nu îţi placă povestirile despre vulturul dresat să vâneze lupi, despre cum se vânează samurii, despre tigrul care a pândit 2 zile o turmă de căprioare?
Ca adult, mi-ar plăcea să trăiesc în “The Canterbury Tales” ale lui Geoffrey Chaucer. Atmosfera tihnită, de poveste spusă la un pahar de vin mă face sa mă simt excelent.
Filmul în care aş vrea să trăiesc este “Bury my heart at Wounded Knee”. Deşi subiectul este unul tragic iar atmosfera este mai degrabă sumbră, filmul se referă la una dintre “obsesiile” mele: indienii nord-americani.
Cântecul? Daniel Merriweather – “Impossible” pentru că îmi dă o stare sufletească excelentă de fiecare dată.

2. Dacă ai putea să-ți alegi prenumele care ar fi acesta? Dar în cazul în care ai fi de gen opus?

Mă simt foarte bine cu actualul prenume şi l-aş alege tot pe acesta. Dacă aş fi fost fată, mi-ar fi plăcut să mă cheme Laura sau Teodora.

3. În ce altă țară ai vrea să trăiești pentru 1 an și de ce?

În Statele Unite ale Americii. Este o altă “obsesie” de-a mea. Aş vrea să călătoresc cât mai mult, de-a lungul şi de-a latul SUA. Poate îmi place şi rămân acolo.

4. Care e visul cel mai neobișnuit pe care l-ai avut și pe care ți-l amintești?

Unul în care mă plimb pe o stradă, mă întâlnesc cu dublul meu şi încerc sa-l ucid.

5. Povestește o zi din viața ta imaginându-ți că ești un animal.

Sunt un pui de Golden Retriever. Mă trezesc, mănânc tot, scâncesc după un supliment, ies la plimbare, mă flocăie toată lumea, vin acasă, dorm, mă trezesc, mănânc din nou, am chef de joacă, enervez pisica, imi dă o labă peste bot, fug speriat, vreau afară, încă o tură de flocăială apoi somn de voie.

6. Dacă ai putea trăi în pielea altcuiva pentru o perioadă limitată de timp, cine ar fi această persoană și de ce ai ales-o?

Acel cineva ar fi dl. Neagu Djuvara. Erudiţia, farmecul, experienţa, doctoratul cu Raymond Aron sunt cîteva dintre motivele pentru care aş vrea să fiu în pielea dlui Djuvara.

7. Dacă te-ai trezi singur pe lume, care crezi că ți-ar fi primele gânduri și ce ai face prima dată?

“A dispărut şi profa de mate din liceu? Uraaaaaa!!!” Apoi m-aş duce să caut mâncare şi cărţi.

Oly, Francesco? Primiţi cu leapşa? Cine mai doreşte, cine mai pofteşte? Ia leapşa, neamule!